Emoție de toamnă

Un Octombrie de poveste! Soare blând, cer de un albastru intens, ghemotoace de spumă de lapte în loc de nori, pastel pretutindeni, aer curat, munte, susur de izvor, stânci atent sculptate, poteci blânde, frunze ruginii, pajiști încă verzi, case tradiționale răsfirate, companie minunată, bucurie, râsete, tinerețe și maturitate îngemănate în priviri de oameni frumoși și dragi și multă liniște în suflete.

Foto by Galdea David

Foto by Galdea David

Ochii sunt oglinda sufletului

Ochi triști, ochi plecați, ochi adânciți, ochi pierduţi, rătăciți, goi, ochi palizi sau reci, ochi pământii. Sunt ochii multor, multor oameni trecuţi, nu cu mult, de 30 de ani. Îi întâlnești pe stradă, îi întâlnești la locul de muncă, sunt ochi de prieteni, sunt ochi de tovarăşi de viață. Ochi prea repede răpuşi de griji, de credite, de rutină, de sedentarism. Sunt ochi care uită să mai dea bineţe, uită să se mai ridice din pământ, abandonând mult prea devreme culoarea. Sunt ochi care renunţa la nemurirea dragostei care i-a animat odată. Parcă atât de mult timp a trecut de când aceşti ochi zâmbeau, aruncau scântei, radiau viață din sufletul mereu tânar și efervescent … pentru că au uitat tocmai să privească în interior!

Ne canalizam mereu eforturile noastre să acumulam, să deținem, să ne protejam familia, pe cei dragi, să muncim din greu, să demonstrăm că suntem buni, că merităm respectul și admiraţia celor din jur. Ne tapetăm reţelele de socializare cu fotografii și mesaje de suflet, ne etichetam și ne arătam entuziasmul și bucuria, iar apoi revenim pe stradă cu ochii aceia trişti, goi, pierduţi, rătăciți … pentru că am uitat să privim în noi!

Ne este frică să privim în noi, suntem speriaţi de ceea ce am putea gasi acolo.

Pentru a putea privi în noi trebuie să petrecem timp și singuri, trebuie să ne rupem puţin din rutina zilnică, să evadam din cercul de confort, din universul fals creat în jurul nostru, pentru a ne putea da seama cât de dependenţi suntem de tot ceea ce ne înconjoară și cât de mult am uitat de noi. De aceea ne părăsesc ochii!

Cei care au reuşit, cât de puţin, să privească în sufletul lor, nu vor spune niciodată că nu au timp pentru ei. Ei sunt oamenii care aleargă, care merg pe munte, care călătoresc, care pictează, gătesc sau construiesc, care citesc, care își ascultă inima și o urmează în ceea ce simt, care pun pasiune în tot ceea ce fac, care visează și apoi își împlinesc visurile, care cad și apoi se ridică, mai puternici, mai frumoşi. Nu îți fie frică să priveşti în sufletul tău, chiar dacă pare înfricoșător, chiar daca vezi furie, dezamăgiri și frică, frustrări, tunete și fulgere. Adu soarele în sufletul tău și fă lumină, zi de zi, puțin câte puţin, având grijă de tine, acordându-ti atenţie, iubindu-te, iertându-te, acceptând că vei greși și vei învăța din greșeli. Astfel vei avea curajul într-o zi, să ridici ochii din pământ și să dai bună ziua și să vezi câta viață este în jurul tău.

Și atunci, ochii tăi vor străluci din nou. Pentru ca meriţi!

Explozie de culori – legume trase la tigaie cu păstrav la grătar

Care e idea? Ideea este să faci ce îţi place!

Din păcate pozele nu prea pot surprinde gustul, dar sper să redea, cât de cât, ochiului bucuria culorilor. Ăsta ar fi primul inconvenient. În al doilea rând, nici cuvintele nu prea pot exprima savoarea, mirosul. Aici ai nevoie de sunet, de mişcare, de textură, de papile gustative, de miros fin şi mult, mult suflet.

Am să mă risc doar cu un cuvânt: Fabulos!

În rest: morcov, pătrunjel rădacina, sfecla roşie, ceapă roşie, fasole verde, frunze de sfeclă roşie şi rucola, toate din grădină, foarte proaspete, plus un sos din usturoi, busuioc, pătrunjel, lămâie şi ulei de măsline. La toate acestea adăugam un păstrăv la grătar.

Mă repet: Fabulos!

Călătorie culinară – Paste de poveste cu dovlecel

Ce ar fi viața fără culoare? O grămada de zile care se succed fără să se întâmple nimic și în care rutina mănâncă încet, încet din tine. Dar, dacă am presăra pe ea puţin curcubeu? Dacă am alege să facem ceea ce ne place, să ne bucuram ochiul sau papilele gustative? Parcă, parcă începe să aibă sens.

Vin acasă după o zi de muncă, aşa cu rutina zilnică și dau iama în frigider. Parcă nu locuia nimeni în casa asta de mai bine de o luna; numa gheața de pe frigider îmi zâmbea, deloc apetisantă. Hai că am exagerat! Ceva era prin frigider, dar nimic atrăgător și asta nu pentru că cineva s-ar face vinovat, ci pentru că … rutina, bat-o vina, te face sa uiţi de viață.

Dar, o sclipire din adâncul fiinţei, îmi mută privirea mai la deal, tocmai în grădina de zarzavaturi. Calc acceleraţia cu gura până la urechi și mă cocoţ în deal, că tocmai acolo îmi este gradina.

Normal că pastele nu le-am cules din gradină, dar dovlecelul gras mustind a viață, pătrunjelul de un verde imperial, minunăția de busuioc, a cărui parfum încă mai răzbate prin casă și acum când scriu, și usturoooiul, usturoiul căruia încă nu i s-a uscat coaja pe el de tânăr ce este; astea toate le-am cules din gradină. Saru’mana mama, că ea trebăluieste toata ziulica!

Deci, ca să iasă ce-i în poze, musai să cureţi dovlecelul de coaja, să îl tai, aşa să îţi placa de el și să-l tragi la wok, asta după ce ai cârcălit finuț, finuț vreo 3 caţei mari de usturoi într-un strop de ulei de măsline. Pune și o pişcătură de cimbru peste dovlecei, că le face bine.

Separat, toacă mărunt, mărunt o mână bună de busuioc și un smoc fain de pătrunjel, un cățel de usturoi și stoarce un strop de lămâie peste, ca să nu se oxideze și apoi înnobilează acest pesto cu ulei de măsline.

Gata, de gătit, ai gătit și nu ți-a luat mai mult de 15 minute, pastele le-ai fiert al dente, acum asamblează-le.

Dacă te-ai gândit anul trecut să usuci roşii și să le pui peste iarnă la borcanaș, în ulei de măsline, atunci ai găsit și cireaşa de pe tort.

Nu mai lipseşte nimic acum, alături de un pahar de sangría și de o companie plăcuta, ca de fiecare dată.

Pofta buna!

Aşa ar trebui să arate la final!

Companioni pe El Camino! Companions on El Camino

Partea II

. . .

Part IIBeatrice – la fel de aproape de Europa de est, mai precis Liverpool.

Aceeaşi localitate – Roncesvalles. Ora 13:30 aproximativ. După o primă zi frumoasă, dar grea, în aşteptarea unui binemeritat pat, caut în imensa curte a vechii mănăstiri unde eram cazaţi un loc pe o banca, pe una din putinele bănci din curte. Filez banca. Pe ea stătea o tipă, împreuna cu rucsacul ei. Mă reped la puţinul loc rămas și îmi aşez fericit o buca; atâta loc era. Și în sinea mea mă gândesc cu coada ochiului, dar fără să privesc personajul: poate mă observă și îmi face loc pentru tot fundul. Ea, tacticoasă, făcea Sudoku sau cel puţin încerca, că de gândit se gândea, dar îi cam lipseau cifrele. Și la un moment dat mă şochează cu un zâmbet plin si o engleza perfectă: ”Are you ok? You have need space for you?” Iar eu, cu putina engleza care mi-a mai rămas îi răspund scurt și la obiect: ”I’m okay!” Mutului de mine i-a mai rămas loc în minte doar pentru o perla, pe care norocul meu este ca am spus-o în gând: ”Ce bou sunt … și atât!”

Ziua 3 – localitatea Uterga – Casa Baztan. Azi nu a plouat ca ieri, dar picioarele ne dureau, da ne dureau picioarele de luau foc. Aşa ca la final de zi mă instalez cu bunul meu amic David pe o canapea în mijlocul camerei și în sfârşit mă simt egal cu el. Adică amândoi ne mişcam în reluare, ca nişte tineri de 90 de ani, dar fericiţi, că berea rece din mana ne întinerea. Rasul nostru cristalin de oameni lejeri, care tocmai au încheiat încă o zi grea, atrage ca un magnet zâmbetul unei frumoase domnişoare. Ba, acuma ce să spun, sunt însurat și mi-o asum, da fata era frumoasa și doar acuma reuşeam să o vad cu adevărat face to face. Partea nasoală era că doi englezi și un român vorbeau engleza; sau altfel spus doi englezi vorbeau engleza, iar lângă ei mai era un român care o rupea pe engleza. Ce a atras o fata ca ea la doi bătrâni, asta este o alta poveste. Cert este că a intrat în viața noastră și astfel am devenit trei.

Peste zi nu ne prea vedeam, fiecare eram în ritmul lui, dar aşa pe la mijlocul zilei fata noastră ne depăşea pe amândoi, da cu o lejeritate de parca atunci pornise la drum. Ori era cu căștile în urechi ascultând muzică sau învățând franceza, ori își învârtea căștile ca pe o morişcă, salutând pelerinii: „Hola! Buen Camino!”

Aşa, pe la sfârşitul zilei de mers o reîntâlneam la o masa, pe o terasă. Servea o cafee americano sau ceva răcoritor și întotdeauna avea un creion în mână. Scria și desena într-un elegant jurnal îmbrăcat în piele, atent îngrijit și aproape de suflet ţinut. Atât de frumos desena. Mă îmbrățișa cu un zâmbet larg și îmi arata ce a desenat în acea zi, având grijă să acopere discret ceea ce era scris. Pană la urmă erau trăirile ei, visurile și emoţiile de copil, de copil maturizat devreme, dar foarte frumos și adânc.

Ochii albaştrii pătrunzători, zâmbetul larg pe care îl tot pomenesc, parul blond purtat lejer și extrem de joviala, îi conturau o suprafaţă a sufletului extrem de plăcută. Dar adevărata ei sensibilitate se ascundea mai în adânc, după un zid înalt. O poarta mare de fier străjuia la intrare, iar cheia cu care puteai deschide uşa era la fel de grea ca a unui om matur trecut prin greutăți și ars de soarele vieţii. În schimbul prieteniei și sincerităţii mele, m-a lăsat să trec puţin pragul și să privesc prin poarta sufletului ei. Ceea ce am descoperit acolo este o adevărată și nepreţuită comoară; și ca orice descoperire preţioasă ea va rămâne doar pentru ochii mei. Mulţumesc Beatrice!

Când mergem pe drumul nostru, lung sau scurt, mai greu sau mai uşor, să nu uităm să privim în stânga și în dreapta, pentru că alături de noi sunt și alţi oameni călători prin viață, fiecare pe drumul său. Dacă ne uitam atent la ei putem observa că nu sunt simpli oameni, sunt îngeri. Și fiecare dintre ei are o aripă frântă … la fel ca tine, la fel ca mine. Ajută un înger să zboare și vei zbura și tu.

Dedic aceste cuvinte celor doi îngeri cu care m-am însoţit și am zburat o mica parte din drumul vietii.

Buen camino David!

Buen camino Beatrice!

. . .

Part II – Beatrice – just as close to Eastern Europe as Liverpool.

The same locality – Roncesvalles. Approximately 13:30. After a beautiful but tough first day, waiting for a well-deserved bed, I search in the huge courtyard of the old monastery where we were staying, an available bench in the yard. I see the bench. There was a girl on it, along with her backpack. I jump at the little place left and happily sit down, but just half of my buttock actually fits. And I stare at her, but just a little bit: perhaps she could see me and make room for both my buttocks. She was solving a Sudoku game or at least trying to do so; you could see she was putting a lot of thought into it, but she was not quite there yet. And at one point she shocks me with a full smile and a perfect English: “Are you ok? Do you need more space? “And I, with the little English I could speak, responded briefly, “I’m okay!” To my mute self I could only convey the following message, “Oh, how stupid I can be …”

Day 3 – Uterga locality – Baztan House. Today it did not rain like yesterday, but our feet were in a lot of pain, so our legs were burning. So, at the end of the day, I sat with my good buddy David on a couch in the middle of the room and finally feel like him. I mean, we’re both moving like a 90-year-old, but happy man, because the cold beer in our hands rejuvenated us. Our laughs of lazy people, who have just ended another tough day, attracted as a magnet the smile of a beautiful lady. Well, now what more can I say, I’m married and that is that, the girl was beautiful and for the first time I could see it face to face. The bad part was that two Englishmen and a Romanian spoke in English; or, in other words, two Englishmen spoke English, and beside them there was a Romanian who could barely two words. What attracted a girl like her to two elders, that’s another story. The fact is that she entered our lives and so we became three.

We would not see each other during the day, each had his or her own rhythm, but around the middle of the day, she would surpass both of us, with a certain easiness as if she just started walking. She would either listen to music or studying French, or she would spin her headphones round and round, greeting the pilgrims: “Hola! Buen Camino!

So, at the end of the day I met her at a table on a terrace. She was having an American coffee or something refreshing and always with a pencil in her hand. She would write and draw in a stylish leather diary, carefully cared for and very dear to her. She would draw so nice. She would hug me with a big smile and show me what she had drawn that day, covering discreetly what she had written. After all those were her feelings, the dreams and emotions of a child, a very mature child, but very beautiful and deep.

The penetrating blue eyes, the wide smile that I still mention, the blond hair weared lightly and extremely jovial, shaped a very pleasant surface of her soul. But her true sensibility was hiding deeper, behind a tall wall. A large iron gate was guarding the  entrance, and the key with which you could open the door was as hard as an experienced mature man burned by the sun of life. In exchange for my friendship and sincerity, she let myself look briefly through the gate of her soul. There I have discovered a true and invaluable treasure; and as any precious discovery, it will only be for my eyes to see. Thanks Beatrice!

When we go on our way, long or short, harder or easier, let’s not forget to look around, because with us there are other people traveling through life, each of them having his or her own way. If we look closely at them we can see that they are not simple people, they are angels. And each of them has a broken wing … just like you, just like me. Help an angel fly and you will also fly.

I dedicate these words to the two angels with whom I walked and flew a part of my life.

Buen camino David!

Buen camino Beatrice!

Companioni pe El Camino! Companions on El Camino!

Această postare va fi tradusă și în engleză, căci este despre ei, prietenii de pe Camino.

This article will also be translated into English because it is about them, my friends from El Camino.

Am plecat singur de acasă pe drumul meu, eu cu demonii mei!

Iniţial mi-am spus că ar fi frumos să găsesc companioni apropiaţi, ca și cultură, cu care să interacţionez, poate din estul Europei, care să vorbească rar engleza și nu foarte bine, ca să nu mă eclipseze prea mult. Dar, ce sa vezi …

David Topham – evident nu este din estul Europei.

L-am întâlnit în prima zi de Camino, pe frumoasa traversare a Pirineilor. Trăgea de zor de un rucsac, nu prea mare, dar suficient de greu și de plin, foarte plin; atât de plin că nu mai încăpea nici un mar. Dar daca totuşi ar fi vrut să își cumpere un mar, numai în mană ar mai fi avut loc pentru el. Nu aveai cum să nu remarci un tânăr de 69 de ani, simpatic, cu parul alb, îngrijit pieptănat pe spate, ochelari de soare și şosete portocali, printre atâţia pelerini voioşi.

În prima localitate în care am înnoptat, în Roncesvalles, l-am reîntâlnit pe simpaticul David, împărţind împreuna cu un înca un spaniol și un coreean, o boxa cu 4 paturi, foarte aproape de toaleta. Poate credeţi că acest amănunt “parfumat” nu își are locul în poveste. Ba își are! După  26 km și 1500 m diferenţa pozitivă de nivel, te aștepți la un somn liniștit. Totul începe cu un bec cu aprindere automata la mişcare, după care instantaneu un scârţâit de uşa. O scurta pauză de câteva minute se aşterne peste imensa sala de somn, când, din nou magia face ca  becul să se aprindă. Un alt scârţâit de uşa și un huruit al toaletei (asta era de la primul vizitator nocturn posesor de vezica defecta) … și tot aşa, ca într-un ritual de lumini și umbre pana la ora 5 a dimineţii, când primii ochi mici se deschid pentru se prinde din nou în hora toaletei. Am spus ochi mici nu pentru că erau mici de somn, ci pentru că erau ochi de coreeni, cei mai matinali pelerini.

Să revenim la David. Tot în aceeaşi dimineaţa, mă reîntâlnesc cu viitorul meu prieten în fața uşii principale. Înghesuială la ieşire, multă lume adunată buluc privind ploaia de afară parcă aruncată cu găleata. Îmi aprind frontala, înghit în sec și cu inima mică îmi fac loc printre oameni. Să plec sau să nu plec? Nişte ochi blânzi priveau spre mine și parcă mă întrebau într-un limbaj al corpului: pornim? … și am pornit … doar noi doi!

Omul blând, cu părul alb și ochi albaştrii, englezul cu accent de Manchester, avea să îmi devină prieten și companion.

Botezul

Când bălţile formate în urma ploii se întind pe toata lăţimea practicabila a drumului, iar lungimea unei bălti nu se mai calculează în metrii, ci în minute, când ploaia e aşa de puternică încât, în cădere, împroaşcă din baltă un metru în sus de nu mai ştii din ce parte ploua, tot arsenalul de echipament profesional din dotare își pierde sensul. Și atunci mă uit la colegul meu de suferinţă, la David, să vad un vestic cu ce e echipat. Ochii mei, bulbucaţi de mirare, refuză să mai clipească pentru câteva secunde. E clar ca nu îi vedeam încălțările, ca nu le vedeam nici pe ale mele, erau adânc sub apă, dar în pantaloni scurţi pe ploaia asta și la 6-7 grade? Improvizaţie de moment! Trecem pe modul avarie și scoatem din dotare, cu adevărat un echipament profesionist de ploaie: un sac de gunoi, negru, 100% impermeabil din care construim un kilt pentru David. Când eşti ud și îngheţat, ce mai contează dacă un englez pursânge poarta kilt scotian?!

  • How are you David?
  • I’m okay Flaviu, we are a machines!

Aşa și eram, nişte maşini în mişcare, care depăşeau tot în calea lor, pană la un moment dat, când picioarele umflate ne-au tăiat din avânt, mai întâi mie si apoi lui. Daca eu mi-am arătat durerea și pe alocuri m-am plâns, omul ăsta nu a făcut-o deloc. A pășit în tăcere, adâncit în gânduri, iar din când in când, atunci când privirile ni se intersectau, îmi zâmbea. Îmi zâmbea și când ploua, îmi zâmbea și când era arșiță, îmi zâmbea și când suferea, îmi zâmbea de fiecare data și nu puteam sa nu îi răspund la fel.

Dupamesele vorbea la telefon cu familia lui, cu cei 3 fii al lui, cu şotia lui, cu nepoţii lui și cu nora lui. Să vorbeşti cu nora ta o jumătate de ora la telefon, atât de cald și de frumos, ăsta este semn de suflet mare.

David are vârsta tatălui meu, dar mereu l-am considerat un frate mai mare, chiar dacă el a vrut să îmi fie egal ca prieten. Blândeţea lui, vorba calma și caldă , berea de seara, poveştile frumoase dintre noi, familia lui și dragostea dintre ei, mereu îmi vor rămâne în inimă. Și am rămas de la el cu o vorbă de duh: you don’t teach me Flaviu, but I learn from you. I don’t teach you, but you learn from me. Mereu am să îmi amintesc de David cel Înţelept, cu parul lui nins, pantalonii scurţi, şosetele portocalii, imensul poncho albastru (achiziţie ulterioara și binevenită) în care mai încăpea o persoana.

Mulţumesc David!

Companions on El Camino!

I left home all by myself to follow my path, me and my demons!

At first, I told myself it would be nice to find a few close companions on the way, preferably of similar cultures, with whom I could interact more easily, maybe from Eastern Europe, who would speak English at a slower pace and hopefully not that well, not to get intimidated by them. But no, quite the opposite….

David Topham – who is obviously not from Eastern Europe.

I met David on my first day on El Camino, while crossing the beautiful Pyrenees. He was vigorously pulling a backpack, not too big, but heavy enough and full, extremely full; so packed that you couldn’t even squeeze one apple inside. However, in case he fancied one, his hands were the only free place left. It was kind of impossible not to notice a 69 year old young lad, charismatic, with white hair, carefully brushed backwards, sun glasses and orange socks, among so many other cheerful pilgrims.   

In Roncesvalles, the first place where we spent the night, I saw David again and the two of us shared, together with a Spaniard and a Korean, a very small room with 4 beds, located very close to the toilet. You may think that this “scented” detail has no relevance whatsoever in my story. You’d better guess again! After 26 km and 1,500 m positive elevation, all you can think of is a peaceful sleep. It all begins with a motion sensor bulb, immediately followed by a door squeak. After a very short break, just a few minutes, magic strikes again and makes the bulb light up again. Another door squeak followed by a roaring of the toilet (it belonged to the first night visitor, owner of a broken bowel…) …. and so on, like a ritual of lights and shadows until 5 a.m. in the morning when the first pair of small eyes would open to join the toilet ritual once again. I said small eyes not because they were actually small after the previous night’s sleep but because they belonged to a Korean, the earliest birds of all pilgrims.

But let us get back to David. On the same morning, I once again met my future friend in front of the main entrance. The exit was very crowded, many people piled up right in front of the door, gazing at the rain outside that was pouring like straight out of a bucket. I light my headlamp, nod fearfully and start to make way through all the other fellow pilgrims. Should I leave, or should I stay a bit longer? A pair of very warm eyes were looking right at me like they were asking me: shall we? …. and so, we ventured out…. just the two of us!

This kind man, with his white hair and blue eyes, this Englishman with a Mancunian accent would soon become my friend and my companion.

Our baptism!

When all the puddles formed cause of the heavy rain occupy the entire walkable side of the road, and the length of a puddle is no longer measured in meters but in minutes, when the rain falls so heavily that it splashes back one meter high, and you no longer understand where the hell is this rain coming from, every single piece of our professional equipment is kind of losing its purpose. And then I look at my companion, David, to see what a Westerner is wearing on such a dreadful weather. My eyes, astonished as they were, refused to blink for a few seconds. Obviously, I could not see his shoes, I could not even see mine, they were sunk deep under the water… but shorts on this rain? At 6-7 degrees? I mean, really? Made up on the spot! We turn our failure mode on and we pull out right from our gear pack a valuable professional equipment for rainy days like these: a trash bag, black, 100% waterproof, and we tailor on the spot a kilt for David. When wet and frozen, it no longer matters if a pure-blooded Englishman wears a Scottish kilt.  

  • How are you David?
  • I’m okay Flaviu, we are machines!

Indeed, we were, machines on the move, passing by everything on our way, up to one point, when our swollen feet somewhat broke our spirit, first mine and then his. In my case it was obvious that I was in pain, I even complained about it a few times, but him…he never has, not even once. He was walking silently, deeply absorbed in his thoughts, and from time to time, when our eyes met, he was smiling. He was smiling when it was raining, smiling when it was hot, even when he was suffering, he was smiling every time our eyes met and I could not help myself but smile back.   

In the afternoon he was on the phone with his family, his 3 sons, wife, grandkids and his daughter in law. To talk to your daughter in law for a half an hour, with so much warmth and kindness, for me that was a sign of a kind soul.

David is the age of my father, but I regarded him more like an older brother, even if he acted as my equal, as a friend. His sensibility, kind and warm words, our evening beer and the stories we shared, his family and their love towards each other, will remain with me forever. I even got a word of wisdom from him: „you don’t teach me Flaviu, but I learn from you. I don’t teach you, but you learn from me.” I will always remember David the Wise, with his white hair, his shorts and orange socks, his huge blue poncho (a later and welcomed purchase) that could host at least one more human being.

Thank you David!

Traducere realizata de Odette Schmidsfelden

El Camino – Îndrăzneşte să visezi, viaţa merită trăită

Azi mi-am pus ceasul să sune la 5. M-am trezit cu frică în mine. Am ieşit tiptil din cameră, mi-am aranjat sacul de dormit în rucsac, am tras aer în piept și cu emoţie am ieşit afară. Am ieşit mai repede cu o jumătate de oră ca de obicei. Chiar dacă soarele răsare abia la 7, pe la ora 6 începe să se lumineze, dar azi era întuneric bine. Am trecut și de ultimul felinar al orăşelului Navarette și am început să cobor pantele abrupte ale frumuşelului oraş spaniol. Am strâns din dinţi și sprijinit în bețe am început să păşesc atent. Aveam grijă de piciorul meu drept, care suferea, iar eu de asemenea.  Ajuns în sfârşit jos, îmi deschid aplicaţia telefonului și observ că am cam greşit drumul. Atunci, pentru prima dată pe acest drum, mi-au dat lacrimile: trebuia să urc din nou în oraşul vechi și sa cobor pe partea cealaltă. Am orbecăit jumătate de ora pană au început să mijească zorile.

Eram amărat în mine, mă judecam și mă acuzam. Cum de m-am neglijat și nu am avut grijă de mine, m-am forţat să merg repede, doar pentru că puteam? Eram de abia in ziua a 7-a. Un muşchi de a cărui existență nu ştiam, localizat puţin deasupra gleznei drepte, imediat sub tibie, se umflase. Dacă apăsam cu degetul rămânea o pata alba si scârţîia. Acea zona reţinea lichid, durea la mişcare și scârţîia, da aşa scârţîia încât mă deranja, sonoric vorbind. Pentru prima dată pe acest drum, un fior de abandon îmi trecea prin minte. Am hotărât să continui, uşurel, uşurel, spunându-mi în continuu vorbe optimiste și încurajatoare. Dar după 2 km m-am oprit. Mi-am dat seama că următoarele doua locaţii unde îmi planificasem să mă opresc pentru următoarele doua zile nu aveau punct medical. Am hotărât imediat să mă întorc în Navarette și aşa, amarât și ofilit, m-am îndreptat spre spital.

Am început să mă întâlnesc cu pelerini care își urmau cursul firesc al drumului. Nu după mult timp m-am întâlnit cu companionii mei, mai întâi David și nu la mare distanță cu Beatrice. Le-am văzut tristeţea în ochi, m-au încurajat, ne-am îmbrățișat și ne-am urat drum bun și să ne vedem cu bine la următoarea locaţie. Nici unul dintre noi nu mai aveam speranţa că ne vom revedea.

Am apăsat soneria clinicii. Scria doar în spaniolă “para llamadas urgentes”. Am văzut eu cuvântul “urgentes”, dar pentru mine chiar era urgentă. Nu ştiu dacă fizic, dar emoţional si mental era o mare urgentă. O frumoasă și tânăra domnița medic mi-a deschis uşa și m-a primit imediat înăuntru, m-a consultat și iar m-a consultat și într-un final, într-o engleza mai proastă ca a mea mi-a spus “Variantele sunt în felul următor: 1 – puteţi să vă încheiaţi drumul acum și să vă întoarceţi acasă, eventual să reveniţi anul următor sau oricând vă doriţi, 2 – să vă opriţi aici vre-o doua zile și să vă odihniţi în speranţa unei recuperări si 3 – să vă continuaţi drumul acum. Am crezut ca sar pe ea si o țuc. Aşa de draga mi-a fost fătuca asta, încât engleza ei mi s-a părut the best. M-a cadorisit cu o folie de paracetamol forte din partea casei și numa că nu mi-a dat un şut în fund ca să îmi urmez visul.

Și aici mă opresc. Da mă opresc cu drag, că am realizat că frica este cel mai mincinos prieten. Ascultă la mine FRICA ESTE CEL MAI MINCINOS PRIETEN. Dar ne însoţim cu el, ne lăsam povățuiți, ne lăsam ghidaţi și ne lăsam furaţi. Sub influenta acestui pretenaș (pretenaș = prieten, pentru cei de peste arcul Carpatic) ne refuzăm bucuriile, prietenii, visurile, idealurile, năzuinţele, ne refuzam însăși VIAȚA.

De aceea, prieten drag, ceea ce eu vreau să iţi spun, ceea ce nu mă laud ca fac, dar mă strădui să respect, este ÎNDRĂZNEȘTE SĂ VISEZI, VIAȚA MERITĂ TRĂITĂ

#El Caminio #Santiago de Compostela #Albergue