Pana, călimara şi multe file albe

Am revăzut de curând în cadrul unui TEDex o stimabilă doamnă profesor vorbind cu pasiune despre meseria pe care o practică de mai bine de 40 de ani. O americancă de culoare căreia i se citea în ochi dragostea pentru elevi, dragostea pentru învăţătură, dar acel nivel de învăţătură care educă cu blândeţe un copil rebel şi care reuşeşte să echilibreze temperamente vulcanice, rătăcite.

Am spus că era americancă, adică dintr-o şcoală care se consideră ca fiind de referinţă pe plan mondial, dar din punctul meu de vedere putea să fie din Uganda sau, de ce nu, din România. Că nu voiesc a aduce vorba musai de ţara de unde vine ci mai degrabă de omul care este.

Dacă stau să mă gândesc, mai puţin de jumătate dintre profesorii pe care i-am avut în şcoală au reusit să îmi capteze atenţia şi maxim doi să mă facă să uit cât e ceasul; doi din vre-o 70. Acuma, îmi scuzaţi subiectivismul şi zgârcenia, poate or fi mai mulţi, nu zic nu sau poate că nu am avut eu bucuria să îi cunosc că nici bătături la fund nu am făcut de la prea multă carte.

Pe de altă parte, la câte meserii există în lumea asta într-o continua transformare, câţi oameni sunt dispuşi să facă o astfel de meserie cu plăcere şi aproape pe gratis. Probabil că salariile mici din sistem îi deprimă şi îi alungă, iar într-o anumită proporţie (ca să nu zic mare) cei care ajung de pe băncile şcolii la catedre, chiar trebuie să se apuce serios de învăţat materiile pe care trebuie să le predea. Păi în stilul ăsta visăm aiurea la o reformă în învăţământ. Prima dată ar trebui să redevina învăţământ, ca abia apoi să avem ce reforma.

Mda, dacă încă nu v-aţi prins sunt cam supărat pe domniile lor, constructiv vorbind, la modul general. În România erau două mari şi late sisteme defavorizate: cel medical şi învăţământul. Dacă cel medical se află într-un proces extrem de dur de maturizare şi reformare, în care oamenii aceeia luptă imediat la propriu pentru a face pace între viaţă şi moarte, în învăţământ este tabula rasa. Nu am găsit alta expresie edificatorie.

Am doi copii în sistemul de învăţământ preuniversitar, iar ei sunt în vacanţă de mai bine de o lună. Parinţii au construit platforme online unde profesorii şi elevii se pot întâlni şi interacţiona, schimba impresii şi păreri, transforma la propriu învăţământul într-o conexiune umană:

Salut copii! Ce aţi mai făcut în acestă lună Martie? Aţi văzut cum a înfrunzit natura? Ştiţi că la 27 Martie 1918 s-a produs Unirea Basarabiei cu România? Ştiţi că la 1 martie 1837 s-a născut Ion Creangă? Ştiţi că doar în luna Martie în Antarctica 23 miliarde tone de gheaţa s-au transformat în apă? sau cum vă mai este engleza? vreţi să facem roleplay despre urmatoarea carte pe care o să vă rog să o citiţi?

Unde sunteţi doamnelor şi domnilor profesori? Care sunt baricadele pe care luptaţi? De ce v-aţi abandonat copiii? Sunt goale scaunele şi piere tinereţea!

Şi să ştiţi că nu voiesc a vă certa, ci fac apel la Lumina din domniile voastre. Ridicaţi deci pana, cufundaţi-o în calimară şi scrieţi-le două rânduri, căci atât de mult copiii va aşteaptă!

Nu le mai daţi note, daţi-le idei! Nu-i mai ridicaţi in picioare, îmbrăţişaţii cu cartea!

Dragul meu ego, cat de prost sa fiu sa te mai suport?

Stau sa ma gandesc, ca ce-oi face altceva, oare ceea ce se intampla azi in lume, nu este de fapt un antrenament?

Noi azi ne luptam cu un inamic nevazut, atat de “nevazut” incat unii dintre noi se intreaba daca chiar exista.

Noi vedem in jurul nostru doar efecte.

Azi suflam si in iaurt. Mergem la cumparaturi si purtam masca, vorbim unul cu altul pastrand distanta, ne spalam pe maini des, practic ne comportam ca niste oameni care tocmai s-au trezit intr-o camera in care este bezna si orbecaie, cu maaare atentie, sa nu ne ranim, sa nu daramam ceva si cu mare teama ca nu vom gasi iesirea. Senzatia este ca pierd controlul. Ce iluzie si controlul asta, parca l-am fi avut candva!

Dar daca toate acestea nu sunt decat un antrenament in intalnirea adevaratului si temutului dusman: propriul nostru ego.

Dar daca toate acestea sunt un antrenament pentru a ne dezvolta si alte simturi, pentru a descoperi in cele din urma cruntul adevar: ca suntem sclavi in propria viata, ca suntem scalvi in propriul trup, ca suntem sclavi dependenti de competitie, de dezvoltare economica, de dorinte, de posesiuni, de fuga continua spre … spre ce?

Dar daca aceste vremuri sunt venite pentru a ne spune sa ne oprim pentru o clipa si sa ne intrebam pentru ce rahat fugim aiurea si scuipam venin in jurul nostru?

Hai sa ne trezim si sa cautam motivul dusmaniei si adevaratul dusman.

Hai sa ne trezim! Hai, ca avem timp!

Emoție de toamnă

Un Octombrie de poveste! Soare blând, cer de un albastru intens, ghemotoace de spumă de lapte în loc de nori, pastel pretutindeni, aer curat, munte, susur de izvor, stânci atent sculptate, poteci blânde, frunze ruginii, pajiști încă verzi, case tradiționale răsfirate, companie minunată, bucurie, râsete, tinerețe și maturitate îngemănate în priviri de oameni frumoși și dragi și multă liniște în suflete.

Foto by Galdea David

Foto by Galdea David

Ochii sunt oglinda sufletului

Ochi triști, ochi plecați, ochi adânciți, ochi pierduţi, rătăciți, goi, ochi palizi sau reci, ochi pământii. Sunt ochii multor, multor oameni trecuţi, nu cu mult, de 30 de ani. Îi întâlnești pe stradă, îi întâlnești la locul de muncă, sunt ochi de prieteni, sunt ochi de tovarăşi de viață. Ochi prea repede răpuşi de griji, de credite, de rutină, de sedentarism. Sunt ochi care uită să mai dea bineţe, uită să se mai ridice din pământ, abandonând mult prea devreme culoarea. Sunt ochi care renunţa la nemurirea dragostei care i-a animat odată. Parcă atât de mult timp a trecut de când aceşti ochi zâmbeau, aruncau scântei, radiau viață din sufletul mereu tânar și efervescent … pentru că au uitat tocmai să privească în interior!

Ne canalizam mereu eforturile noastre să acumulam, să deținem, să ne protejam familia, pe cei dragi, să muncim din greu, să demonstrăm că suntem buni, că merităm respectul și admiraţia celor din jur. Ne tapetăm reţelele de socializare cu fotografii și mesaje de suflet, ne etichetam și ne arătam entuziasmul și bucuria, iar apoi revenim pe stradă cu ochii aceia trişti, goi, pierduţi, rătăciți … pentru că am uitat să privim în noi!

Ne este frică să privim în noi, suntem speriaţi de ceea ce am putea gasi acolo.

Pentru a putea privi în noi trebuie să petrecem timp și singuri, trebuie să ne rupem puţin din rutina zilnică, să evadam din cercul de confort, din universul fals creat în jurul nostru, pentru a ne putea da seama cât de dependenţi suntem de tot ceea ce ne înconjoară și cât de mult am uitat de noi. De aceea ne părăsesc ochii!

Cei care au reuşit, cât de puţin, să privească în sufletul lor, nu vor spune niciodată că nu au timp pentru ei. Ei sunt oamenii care aleargă, care merg pe munte, care călătoresc, care pictează, gătesc sau construiesc, care citesc, care își ascultă inima și o urmează în ceea ce simt, care pun pasiune în tot ceea ce fac, care visează și apoi își împlinesc visurile, care cad și apoi se ridică, mai puternici, mai frumoşi. Nu îți fie frică să priveşti în sufletul tău, chiar dacă pare înfricoșător, chiar daca vezi furie, dezamăgiri și frică, frustrări, tunete și fulgere. Adu soarele în sufletul tău și fă lumină, zi de zi, puțin câte puţin, având grijă de tine, acordându-ti atenţie, iubindu-te, iertându-te, acceptând că vei greși și vei învăța din greșeli. Astfel vei avea curajul într-o zi, să ridici ochii din pământ și să dai bună ziua și să vezi câta viață este în jurul tău.

Și atunci, ochii tăi vor străluci din nou. Pentru ca meriţi!

Explozie de culori – legume trase la tigaie cu păstrav la grătar

Care e idea? Ideea este să faci ce îţi place!

Din păcate pozele nu prea pot surprinde gustul, dar sper să redea, cât de cât, ochiului bucuria culorilor. Ăsta ar fi primul inconvenient. În al doilea rând, nici cuvintele nu prea pot exprima savoarea, mirosul. Aici ai nevoie de sunet, de mişcare, de textură, de papile gustative, de miros fin şi mult, mult suflet.

Am să mă risc doar cu un cuvânt: Fabulos!

În rest: morcov, pătrunjel rădacina, sfecla roşie, ceapă roşie, fasole verde, frunze de sfeclă roşie şi rucola, toate din grădină, foarte proaspete, plus un sos din usturoi, busuioc, pătrunjel, lămâie şi ulei de măsline. La toate acestea adăugam un păstrăv la grătar.

Mă repet: Fabulos!

Călătorie culinară – Paste de poveste cu dovlecel

Ce ar fi viața fără culoare? O grămada de zile care se succed fără să se întâmple nimic și în care rutina mănâncă încet, încet din tine. Dar, dacă am presăra pe ea puţin curcubeu? Dacă am alege să facem ceea ce ne place, să ne bucuram ochiul sau papilele gustative? Parcă, parcă începe să aibă sens.

Vin acasă după o zi de muncă, aşa cu rutina zilnică și dau iama în frigider. Parcă nu locuia nimeni în casa asta de mai bine de o luna; numa gheața de pe frigider îmi zâmbea, deloc apetisantă. Hai că am exagerat! Ceva era prin frigider, dar nimic atrăgător și asta nu pentru că cineva s-ar face vinovat, ci pentru că … rutina, bat-o vina, te face sa uiţi de viață.

Dar, o sclipire din adâncul fiinţei, îmi mută privirea mai la deal, tocmai în grădina de zarzavaturi. Calc acceleraţia cu gura până la urechi și mă cocoţ în deal, că tocmai acolo îmi este gradina.

Normal că pastele nu le-am cules din gradină, dar dovlecelul gras mustind a viață, pătrunjelul de un verde imperial, minunăția de busuioc, a cărui parfum încă mai răzbate prin casă și acum când scriu, și usturoooiul, usturoiul căruia încă nu i s-a uscat coaja pe el de tânăr ce este; astea toate le-am cules din gradină. Saru’mana mama, că ea trebăluieste toata ziulica!

Deci, ca să iasă ce-i în poze, musai să cureţi dovlecelul de coaja, să îl tai, aşa să îţi placa de el și să-l tragi la wok, asta după ce ai cârcălit finuț, finuț vreo 3 caţei mari de usturoi într-un strop de ulei de măsline. Pune și o pişcătură de cimbru peste dovlecei, că le face bine.

Separat, toacă mărunt, mărunt o mână bună de busuioc și un smoc fain de pătrunjel, un cățel de usturoi și stoarce un strop de lămâie peste, ca să nu se oxideze și apoi înnobilează acest pesto cu ulei de măsline.

Gata, de gătit, ai gătit și nu ți-a luat mai mult de 15 minute, pastele le-ai fiert al dente, acum asamblează-le.

Dacă te-ai gândit anul trecut să usuci roşii și să le pui peste iarnă la borcanaș, în ulei de măsline, atunci ai găsit și cireaşa de pe tort.

Nu mai lipseşte nimic acum, alături de un pahar de sangría și de o companie plăcuta, ca de fiecare dată.

Pofta buna!

Aşa ar trebui să arate la final!

Companioni pe El Camino! Companions on El Camino

Partea II

. . .

Part IIBeatrice – la fel de aproape de Europa de est, mai precis Liverpool.

Aceeaşi localitate – Roncesvalles. Ora 13:30 aproximativ. După o primă zi frumoasă, dar grea, în aşteptarea unui binemeritat pat, caut în imensa curte a vechii mănăstiri unde eram cazaţi un loc pe o banca, pe una din putinele bănci din curte. Filez banca. Pe ea stătea o tipă, împreuna cu rucsacul ei. Mă reped la puţinul loc rămas și îmi aşez fericit o buca; atâta loc era. Și în sinea mea mă gândesc cu coada ochiului, dar fără să privesc personajul: poate mă observă și îmi face loc pentru tot fundul. Ea, tacticoasă, făcea Sudoku sau cel puţin încerca, că de gândit se gândea, dar îi cam lipseau cifrele. Și la un moment dat mă şochează cu un zâmbet plin si o engleza perfectă: ”Are you ok? You have need space for you?” Iar eu, cu putina engleza care mi-a mai rămas îi răspund scurt și la obiect: ”I’m okay!” Mutului de mine i-a mai rămas loc în minte doar pentru o perla, pe care norocul meu este ca am spus-o în gând: ”Ce bou sunt … și atât!”

Ziua 3 – localitatea Uterga – Casa Baztan. Azi nu a plouat ca ieri, dar picioarele ne dureau, da ne dureau picioarele de luau foc. Aşa ca la final de zi mă instalez cu bunul meu amic David pe o canapea în mijlocul camerei și în sfârşit mă simt egal cu el. Adică amândoi ne mişcam în reluare, ca nişte tineri de 90 de ani, dar fericiţi, că berea rece din mana ne întinerea. Rasul nostru cristalin de oameni lejeri, care tocmai au încheiat încă o zi grea, atrage ca un magnet zâmbetul unei frumoase domnişoare. Ba, acuma ce să spun, sunt însurat și mi-o asum, da fata era frumoasa și doar acuma reuşeam să o vad cu adevărat face to face. Partea nasoală era că doi englezi și un român vorbeau engleza; sau altfel spus doi englezi vorbeau engleza, iar lângă ei mai era un român care o rupea pe engleza. Ce a atras o fata ca ea la doi bătrâni, asta este o alta poveste. Cert este că a intrat în viața noastră și astfel am devenit trei.

Peste zi nu ne prea vedeam, fiecare eram în ritmul lui, dar aşa pe la mijlocul zilei fata noastră ne depăşea pe amândoi, da cu o lejeritate de parca atunci pornise la drum. Ori era cu căștile în urechi ascultând muzică sau învățând franceza, ori își învârtea căștile ca pe o morişcă, salutând pelerinii: „Hola! Buen Camino!”

Aşa, pe la sfârşitul zilei de mers o reîntâlneam la o masa, pe o terasă. Servea o cafee americano sau ceva răcoritor și întotdeauna avea un creion în mână. Scria și desena într-un elegant jurnal îmbrăcat în piele, atent îngrijit și aproape de suflet ţinut. Atât de frumos desena. Mă îmbrățișa cu un zâmbet larg și îmi arata ce a desenat în acea zi, având grijă să acopere discret ceea ce era scris. Pană la urmă erau trăirile ei, visurile și emoţiile de copil, de copil maturizat devreme, dar foarte frumos și adânc.

Ochii albaştrii pătrunzători, zâmbetul larg pe care îl tot pomenesc, parul blond purtat lejer și extrem de joviala, îi conturau o suprafaţă a sufletului extrem de plăcută. Dar adevărata ei sensibilitate se ascundea mai în adânc, după un zid înalt. O poarta mare de fier străjuia la intrare, iar cheia cu care puteai deschide uşa era la fel de grea ca a unui om matur trecut prin greutăți și ars de soarele vieţii. În schimbul prieteniei și sincerităţii mele, m-a lăsat să trec puţin pragul și să privesc prin poarta sufletului ei. Ceea ce am descoperit acolo este o adevărată și nepreţuită comoară; și ca orice descoperire preţioasă ea va rămâne doar pentru ochii mei. Mulţumesc Beatrice!

Când mergem pe drumul nostru, lung sau scurt, mai greu sau mai uşor, să nu uităm să privim în stânga și în dreapta, pentru că alături de noi sunt și alţi oameni călători prin viață, fiecare pe drumul său. Dacă ne uitam atent la ei putem observa că nu sunt simpli oameni, sunt îngeri. Și fiecare dintre ei are o aripă frântă … la fel ca tine, la fel ca mine. Ajută un înger să zboare și vei zbura și tu.

Dedic aceste cuvinte celor doi îngeri cu care m-am însoţit și am zburat o mica parte din drumul vietii.

Buen camino David!

Buen camino Beatrice!

. . .

Part II – Beatrice – just as close to Eastern Europe as Liverpool.

The same locality – Roncesvalles. Approximately 13:30. After a beautiful but tough first day, waiting for a well-deserved bed, I search in the huge courtyard of the old monastery where we were staying, an available bench in the yard. I see the bench. There was a girl on it, along with her backpack. I jump at the little place left and happily sit down, but just half of my buttock actually fits. And I stare at her, but just a little bit: perhaps she could see me and make room for both my buttocks. She was solving a Sudoku game or at least trying to do so; you could see she was putting a lot of thought into it, but she was not quite there yet. And at one point she shocks me with a full smile and a perfect English: “Are you ok? Do you need more space? “And I, with the little English I could speak, responded briefly, “I’m okay!” To my mute self I could only convey the following message, “Oh, how stupid I can be …”

Day 3 – Uterga locality – Baztan House. Today it did not rain like yesterday, but our feet were in a lot of pain, so our legs were burning. So, at the end of the day, I sat with my good buddy David on a couch in the middle of the room and finally feel like him. I mean, we’re both moving like a 90-year-old, but happy man, because the cold beer in our hands rejuvenated us. Our laughs of lazy people, who have just ended another tough day, attracted as a magnet the smile of a beautiful lady. Well, now what more can I say, I’m married and that is that, the girl was beautiful and for the first time I could see it face to face. The bad part was that two Englishmen and a Romanian spoke in English; or, in other words, two Englishmen spoke English, and beside them there was a Romanian who could barely two words. What attracted a girl like her to two elders, that’s another story. The fact is that she entered our lives and so we became three.

We would not see each other during the day, each had his or her own rhythm, but around the middle of the day, she would surpass both of us, with a certain easiness as if she just started walking. She would either listen to music or studying French, or she would spin her headphones round and round, greeting the pilgrims: “Hola! Buen Camino!

So, at the end of the day I met her at a table on a terrace. She was having an American coffee or something refreshing and always with a pencil in her hand. She would write and draw in a stylish leather diary, carefully cared for and very dear to her. She would draw so nice. She would hug me with a big smile and show me what she had drawn that day, covering discreetly what she had written. After all those were her feelings, the dreams and emotions of a child, a very mature child, but very beautiful and deep.

The penetrating blue eyes, the wide smile that I still mention, the blond hair weared lightly and extremely jovial, shaped a very pleasant surface of her soul. But her true sensibility was hiding deeper, behind a tall wall. A large iron gate was guarding the  entrance, and the key with which you could open the door was as hard as an experienced mature man burned by the sun of life. In exchange for my friendship and sincerity, she let myself look briefly through the gate of her soul. There I have discovered a true and invaluable treasure; and as any precious discovery, it will only be for my eyes to see. Thanks Beatrice!

When we go on our way, long or short, harder or easier, let’s not forget to look around, because with us there are other people traveling through life, each of them having his or her own way. If we look closely at them we can see that they are not simple people, they are angels. And each of them has a broken wing … just like you, just like me. Help an angel fly and you will also fly.

I dedicate these words to the two angels with whom I walked and flew a part of my life.

Buen camino David!

Buen camino Beatrice!