Companioni pe El Camino! Companions on El Camino!

Această postare va fi tradusă și în engleză, căci este despre ei, prietenii de pe Camino.

This article will also be translated into English because it is about them, my friends from El Camino.

Am plecat singur de acasă pe drumul meu, eu cu demonii mei!

Iniţial mi-am spus că ar fi frumos să găsesc companioni apropiaţi, ca și cultură, cu care să interacţionez, poate din estul Europei, care să vorbească rar engleza și nu foarte bine, ca să nu mă eclipseze prea mult. Dar, ce sa vezi …

David Topham – evident nu este din estul Europei.

L-am întâlnit în prima zi de Camino, pe frumoasa traversare a Pirineilor. Trăgea de zor de un rucsac, nu prea mare, dar suficient de greu și de plin, foarte plin; atât de plin că nu mai încăpea nici un mar. Dar daca totuşi ar fi vrut să își cumpere un mar, numai în mană ar mai fi avut loc pentru el. Nu aveai cum să nu remarci un tânăr de 69 de ani, simpatic, cu parul alb, îngrijit pieptănat pe spate, ochelari de soare și şosete portocali, printre atâţia pelerini voioşi.

În prima localitate în care am înnoptat, în Roncesvalles, l-am reîntâlnit pe simpaticul David, împărţind împreuna cu un înca un spaniol și un coreean, o boxa cu 4 paturi, foarte aproape de toaleta. Poate credeţi că acest amănunt “parfumat” nu își are locul în poveste. Ba își are! După  26 km și 1500 m diferenţa pozitivă de nivel, te aștepți la un somn liniștit. Totul începe cu un bec cu aprindere automata la mişcare, după care instantaneu un scârţâit de uşa. O scurta pauză de câteva minute se aşterne peste imensa sala de somn, când, din nou magia face ca  becul să se aprindă. Un alt scârţâit de uşa și un huruit al toaletei (asta era de la primul vizitator nocturn posesor de vezica defecta) … și tot aşa, ca într-un ritual de lumini și umbre pana la ora 5 a dimineţii, când primii ochi mici se deschid pentru se prinde din nou în hora toaletei. Am spus ochi mici nu pentru că erau mici de somn, ci pentru că erau ochi de coreeni, cei mai matinali pelerini.

Să revenim la David. Tot în aceeaşi dimineaţa, mă reîntâlnesc cu viitorul meu prieten în fața uşii principale. Înghesuială la ieşire, multă lume adunată buluc privind ploaia de afară parcă aruncată cu găleata. Îmi aprind frontala, înghit în sec și cu inima mică îmi fac loc printre oameni. Să plec sau să nu plec? Nişte ochi blânzi priveau spre mine și parcă mă întrebau într-un limbaj al corpului: pornim? … și am pornit … doar noi doi!

Omul blând, cu părul alb și ochi albaştrii, englezul cu accent de Manchester, avea să îmi devină prieten și companion.

Botezul

Când bălţile formate în urma ploii se întind pe toata lăţimea practicabila a drumului, iar lungimea unei bălti nu se mai calculează în metrii, ci în minute, când ploaia e aşa de puternică încât, în cădere, împroaşcă din baltă un metru în sus de nu mai ştii din ce parte ploua, tot arsenalul de echipament profesional din dotare își pierde sensul. Și atunci mă uit la colegul meu de suferinţă, la David, să vad un vestic cu ce e echipat. Ochii mei, bulbucaţi de mirare, refuză să mai clipească pentru câteva secunde. E clar ca nu îi vedeam încălțările, ca nu le vedeam nici pe ale mele, erau adânc sub apă, dar în pantaloni scurţi pe ploaia asta și la 6-7 grade? Improvizaţie de moment! Trecem pe modul avarie și scoatem din dotare, cu adevărat un echipament profesionist de ploaie: un sac de gunoi, negru, 100% impermeabil din care construim un kilt pentru David. Când eşti ud și îngheţat, ce mai contează dacă un englez pursânge poarta kilt scotian?!

  • How are you David?
  • I’m okay Flaviu, we are a machines!

Aşa și eram, nişte maşini în mişcare, care depăşeau tot în calea lor, pană la un moment dat, când picioarele umflate ne-au tăiat din avânt, mai întâi mie si apoi lui. Daca eu mi-am arătat durerea și pe alocuri m-am plâns, omul ăsta nu a făcut-o deloc. A pășit în tăcere, adâncit în gânduri, iar din când in când, atunci când privirile ni se intersectau, îmi zâmbea. Îmi zâmbea și când ploua, îmi zâmbea și când era arșiță, îmi zâmbea și când suferea, îmi zâmbea de fiecare data și nu puteam sa nu îi răspund la fel.

Dupamesele vorbea la telefon cu familia lui, cu cei 3 fii al lui, cu şotia lui, cu nepoţii lui și cu nora lui. Să vorbeşti cu nora ta o jumătate de ora la telefon, atât de cald și de frumos, ăsta este semn de suflet mare.

David are vârsta tatălui meu, dar mereu l-am considerat un frate mai mare, chiar dacă el a vrut să îmi fie egal ca prieten. Blândeţea lui, vorba calma și caldă , berea de seara, poveştile frumoase dintre noi, familia lui și dragostea dintre ei, mereu îmi vor rămâne în inimă. Și am rămas de la el cu o vorbă de duh: you don’t teach me Flaviu, but I learn from you. I don’t teach you, but you learn from me. Mereu am să îmi amintesc de David cel Înţelept, cu parul lui nins, pantalonii scurţi, şosetele portocalii, imensul poncho albastru (achiziţie ulterioara și binevenită) în care mai încăpea o persoana.

Mulţumesc David!

Companions on El Camino!

I left home all by myself to follow my path, me and my demons!

At first, I told myself it would be nice to find a few close companions on the way, preferably of similar cultures, with whom I could interact more easily, maybe from Eastern Europe, who would speak English at a slower pace and hopefully not that well, not to get intimidated by them. But no, quite the opposite….

David Topham – who is obviously not from Eastern Europe.

I met David on my first day on El Camino, while crossing the beautiful Pyrenees. He was vigorously pulling a backpack, not too big, but heavy enough and full, extremely full; so packed that you couldn’t even squeeze one apple inside. However, in case he fancied one, his hands were the only free place left. It was kind of impossible not to notice a 69 year old young lad, charismatic, with white hair, carefully brushed backwards, sun glasses and orange socks, among so many other cheerful pilgrims.   

In Roncesvalles, the first place where we spent the night, I saw David again and the two of us shared, together with a Spaniard and a Korean, a very small room with 4 beds, located very close to the toilet. You may think that this “scented” detail has no relevance whatsoever in my story. You’d better guess again! After 26 km and 1,500 m positive elevation, all you can think of is a peaceful sleep. It all begins with a motion sensor bulb, immediately followed by a door squeak. After a very short break, just a few minutes, magic strikes again and makes the bulb light up again. Another door squeak followed by a roaring of the toilet (it belonged to the first night visitor, owner of a broken bowel…) …. and so on, like a ritual of lights and shadows until 5 a.m. in the morning when the first pair of small eyes would open to join the toilet ritual once again. I said small eyes not because they were actually small after the previous night’s sleep but because they belonged to a Korean, the earliest birds of all pilgrims.

But let us get back to David. On the same morning, I once again met my future friend in front of the main entrance. The exit was very crowded, many people piled up right in front of the door, gazing at the rain outside that was pouring like straight out of a bucket. I light my headlamp, nod fearfully and start to make way through all the other fellow pilgrims. Should I leave, or should I stay a bit longer? A pair of very warm eyes were looking right at me like they were asking me: shall we? …. and so, we ventured out…. just the two of us!

This kind man, with his white hair and blue eyes, this Englishman with a Mancunian accent would soon become my friend and my companion.

Our baptism!

When all the puddles formed cause of the heavy rain occupy the entire walkable side of the road, and the length of a puddle is no longer measured in meters but in minutes, when the rain falls so heavily that it splashes back one meter high, and you no longer understand where the hell is this rain coming from, every single piece of our professional equipment is kind of losing its purpose. And then I look at my companion, David, to see what a Westerner is wearing on such a dreadful weather. My eyes, astonished as they were, refused to blink for a few seconds. Obviously, I could not see his shoes, I could not even see mine, they were sunk deep under the water… but shorts on this rain? At 6-7 degrees? I mean, really? Made up on the spot! We turn our failure mode on and we pull out right from our gear pack a valuable professional equipment for rainy days like these: a trash bag, black, 100% waterproof, and we tailor on the spot a kilt for David. When wet and frozen, it no longer matters if a pure-blooded Englishman wears a Scottish kilt.  

  • How are you David?
  • I’m okay Flaviu, we are machines!

Indeed, we were, machines on the move, passing by everything on our way, up to one point, when our swollen feet somewhat broke our spirit, first mine and then his. In my case it was obvious that I was in pain, I even complained about it a few times, but him…he never has, not even once. He was walking silently, deeply absorbed in his thoughts, and from time to time, when our eyes met, he was smiling. He was smiling when it was raining, smiling when it was hot, even when he was suffering, he was smiling every time our eyes met and I could not help myself but smile back.   

In the afternoon he was on the phone with his family, his 3 sons, wife, grandkids and his daughter in law. To talk to your daughter in law for a half an hour, with so much warmth and kindness, for me that was a sign of a kind soul.

David is the age of my father, but I regarded him more like an older brother, even if he acted as my equal, as a friend. His sensibility, kind and warm words, our evening beer and the stories we shared, his family and their love towards each other, will remain with me forever. I even got a word of wisdom from him: „you don’t teach me Flaviu, but I learn from you. I don’t teach you, but you learn from me.” I will always remember David the Wise, with his white hair, his shorts and orange socks, his huge blue poncho (a later and welcomed purchase) that could host at least one more human being.

Thank you David!

Traducere realizata de Odette Schmidsfelden

5 gânduri despre „Companioni pe El Camino! Companions on El Camino!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s